Studiul textelor de referință
Alan Watts, Devino ceea ce ești
-
Aproape orice principiu fundamental al existenței poate fi exprimat în două moduri diferite. Pe de o parte, sunt cei care afirmă că pentru a obține cea mai profundă înțelepciune trebuie să rămânem calmi și nemișcați, neinfluențați de tumultul înconjurător. Pe de altă parte, sunt cei care afirmă că trebuie să ne mișcăm în ritmul vieții fără să ne oprim nici măcar pentru o clipă, fără teama de ceea ce va urma și fără regrete pentru ceea ce a fost. Primii sunt cei care ascultă muzică lăsând notele să le treacă prin minte fără a încerca să le oprească și nici să le grăbească. La fel ca omul perfect a lui Chuang-Tzu, ei își folosesc mintea asemenea unei oglinzi: nu se atașează de nimic, nu resping nimic; primesc dar nu păstrează. Ceilalți dansează în ritmul muzicii, păstrând ritmul și lăsându-și membrele purtate de muzică la fel de neosteniți și de neezitanți precum norii care se lasă purtați de bătaia vântului. Primii par a reflecta evenimentele pe măsură ce acestea curg, iar ceilalți par a se mișca odată cu ele. Ambele atitudini sunt totuși corecte, întrucât pentru a ajunge la înțelepciunea profundă noi trebuie concomitent să mergem și să stăm.
Noi putem să ne imaginăm viața ca fiind o roată așezată vertical, care se învârtește în timp ce omul pășește pe ea. Pe măsură ce aceasta merge, roata se învârtește către el și sub picioarele lui și, pentru ca omul să nu cadă pe spate, el trebuie să meargă cu aceeași viteză cu care roata se învârtește. Dacă merge cu o viteză mai mare, va cădea în față și va aluneca de pe roată. Astfel, în fiecare moment, omul se află în cel mai înalt punct al roții; însă imediat ce încearcă să se agațe de acel punct, el încetează să mai fie pe „vârful” roții și se va dezechilibra. Și astfel, neîncercând să se cramponeze, el rămâne în vârf pentru că în secunda în care ar înceta să meargă ar înceta de asemenea să stea. Aici găsim un adevăr și mai profund. Din perspectiva eternității noi nu putem și nici nu avem cum să părăsim vârful roții, căci dacă un cerc este așezat într-un spațiu infinit el nu are nici vârf, nici bază. Oriunde am sta este vârful și roata se învârtește doar pentru că noi o facem să se învârtească împingând-o cu propriile noastre picioare.
Sursa:
Alan Watts, Devino ceea ce ești, Editura Herald, 2003, paginile 53 – 54
-
Într-un faimos koan Zen se spune:
„Atunci când o vacă iese din țarc pe marginea prăpastiei, coarnele, capul și copitele reușesc să-i treacă, dar de ce nu poate și coada?”
Comentând acest koan, un maestru spunea:
„Dacă vaca aleargă, va cădea în prăpastie; dacă se întoarce, va fi măcelărită. Acea coadă mică e un lucru foarte ciudat.”
În căutarea sensului vieții vine o vreme când fiecare din noi ajunge să se confrunte cu „acea coadă mică” – acel obstacol minor care stă în calea noastră către împlinirea completă. Știm că acel ceva este mai subțire decât grosimea unui fir de păr și cu toate acestea îl percepem ca având o grosime de un milion de kilometri. În matematică există o ecuație care, atunci când e reprezentată grafic, apare ca fiind o curbă ce se tot apropie de linie fără însă a o atinge vreodată. La început curba se apropie vertiginos de linie, similar capului, cozii și copitelor care reușesc să treacă dar, exact atunci când și coada ar trebui să treacă, curba se îndreaptă, rămânând la o distanță infimă de linie. Și pe măsură ce înaintează, distanța devine și mai mică, fără însă ca linia și curba să se atingă vreodată, chiar și dacă ar fi să le trasăm pe o distanță de 100 sau 1000 de milioane de mile. Această curbă reprezintă progresul intelectului uman către Iluminare, căpătând nuanțe din ce în ce mai subtile ale sensului ca fiecare etapă a călătoriei. E ca și cum rămânem legați de iluzie cu un fir de păr; pentru a-l slăbi îl despicăm cu cuțitul reprezentat de intelect și îl tot despicăm mereu și mereu până când grosimea ajunge atât de fină încât, pentru a continua să taie, mintea trebuie ascuțită la infinit. Cu toate acestea, indiferent de cât de mult despicăm acest fir de păr, suma tuturor părților sale nu este cu nimic mai subțire decât grosimea firului inițial, întrucât cu cât aceste legături sunt mai fragile, cu atât sunt mai numeroase.
În limbaj filozofic această condiție este cunoscută ca fiind regresie la infinit, iar din punct de vedere psihologic este acea stare exasperantă și înnebunitoare care precede întotdeauna experiența finală a Trezirii. Putem demonstra aceasta folosind faimosul paradox al triunghiului din filozofia Mahayana. Cele două puncte care constituie baza triunghiului reprezintă perechea de obiecte opuse cu care ne confruntăm în orice moment al existenței – subiect și obiect, eu și tu, pozitiv și negativ, entitate și non-entitate. Vârful triunghiului reprezintă relația, semnificația lor, principiul care le dă realitate, Unul distinct de Mulți. Însă în momentul în care separăm Unu de Mulți, noi creăm o nouă pereche de opuse, inițiind un nou proces care se va perpetua la nesfârșit, dând naștere unor complicații din ce în ce mai mari. În Bhagavad Gita ni se spune să ne ținem deoparte de gândurile și sentimentele noastre, să realizăm că acestea nu sunt Sinele și să învățăm că Sinele nu este actorul în acțiuni ci Spectatorul acțiunilor. Dar de ce nu ne detașăm de această detașare inițială și să percepem că de fapt nu Sinele stă deoparte, căci Sinele nu săvârșește nici o acțiune? Și aceasta poate continua la nesfârșit.
Sursa:
Alan Watts, Devino ceea ce ești, Editura Herald, 2003, paginile 106- 107
-
Primul pas în buddhism este reprezentat de Motivația Justă și ni se spune că pentru a ajunge la iluminare trebuie să ne dezbărăm de dorințele egoiste. Dar dacă avem dorințe egoiste încă de la început, cu certitudine că dorința de a scăpa de dorință este tot un lucru egoist. Ce ne dorim de fapt este să scăpăm de egoism dintr-un motiv egoist, și din nou putem foarte ușor avea un motiv egoist pentru care dorim să renunțăm la egoism.
O ilustrare și mai profundă a acestei probleme o găsim în afirmația cea mai simplă conținută în filozofia orientală, respectiv că există o Realitate unică și că diversitatea este o iluzie. Această afirmație este unanim acceptată de adepții înțelepciunii orientale, adeseori ca pe un dat: este primul lucru pe care ei îl învață, dar de fapt este esența a tot ceea ce e de învățat, tot restul fiind zorzoane. Aceasta este ideea centrală în Vedanta, Mahayana și în Taoism: anume, că nu există două principii universale, există doar Brahman, Tathata sau Tao, iar iluminarea nu este altceva decât realizarea identității noastre cu el. Însă aici lucrurile se complică și coada vacii se agață în gard, căci în momentul în care gândim „acesta este Tao” sau „acela este Tao” facem imediat o distincție între Tao și acesta sau acela. În plus, de îndată ce gândim că obiectul religie este identificarea noastră cu Tao, creăm un dualism între Tao și noi înșine, cei care trebuie să ne identificăm cu el. Dualismul apare în momentul în care facem o afirmație despre ceva sau când negăm ceva; de îndată ce gândim că Acesta este Acela sau Acesta nu este Acela am făcut deja distincția dintre Acesta și Acela. Și chiar și atunci când spunem că în Realitate nu există distincții, am creat opoziția dintre Realitate și distincții.
Mai mult decât atât, să analizăm următorul aspect: câtă vreme există doar Tao, cum poate exista ceva diferit de el? Dacă există doar o singură Realitate, atunci gândurile noastre, iluminate sau neiluminate, trebuie să fie această Realitate. Nu poate exista distincție între Realitate și iluzie dacă ceea ce există este doar Realitatea. Fie că ne putem concentra gândurile sau nu, fie că acestea sunt gânduri de iubire sau ură, fie că te gândești la buddhism sau îți rozi unghiile, nu poți de fapt în nici un fel să te desparți de Tao. Îți poți iubi sau disprețui viața, însă atât iubirea cât și disprețul sunt manifestări ale vieții. Când cauți să te unești cu Realitatea, așadar cum poți spune că ai pierdut vreodată această uniune?
Privind lucrurile printr-o altă perspectivă, se spune că pentru a fi iluminați trebuie să trăim în ceea ce este etern. Acum, acel infinit de mic și totuși infinit de mare punct în timp este numit momentul prezent. Universul există doar în acel moment și se spune că înțeleptul se mișcă odată cu el, neagățându-se nici de trecut și nici de viitor, păstrându-și inima precum oglinda care reflectă instantaneu tot ceea ce vine către ea, fără a face vreun efort să păstreze reflexia obiectului odată ce acesta a fost îndepărtat. „Omul perfect”, spune Chuang-Tzu, „își folosește mintea precum o oglindă. Nu se agață de nimic, nu respinge nimic. Primește, dar nu păstrează.”
Și totuși, dacă stăm să analizăm cu atenție problema, observăm că aceasta este o descriere, nu a ceea ce ar trebui să facem, cât mai degrabă a ceea ce nu ne putem abține oricum să facem. Fie că ne gândim la trecut sau la viitor, și orice am gândi despre oricare din ele, gândurile noastre există în și sunt parte din eternul Acum; altfel ele nici nu ar putea exista. Noi nu ne putem separa de acest moment prezent și dacă ne imaginăm că Iluminarea constă doar în a trăi în prezent, în a gândi doar la ceea ce se întâmplă aici și acum, ne găsim din nou în dualismul dintre acum și aici. Ideea este că noi putem să ne gândim doar la ceea ce se întâmplă acum și noi suntem cei care le gândim. Există o singură Realitate! De aceea se pune întrebarea: „Înseamnă Iluminarea doar în a trăi și a gândi ca un prost ignorant, fără a ne preocupa de filozofie, misticism sau moralitate, știind că indiferent ce am face nu putem fi în dezacord cu Tao?”
Dacă răspunsul este „da”, înseamnă că suntem de acord; dacă răspunsul este „nu”, înseamnă că negăm. Coada continuă să fie prinsă în gard. Dacă gândești că vei ajunge la Iluminare trăind ca un ignorant, continui să rămâi prins în dualismul că tu trebuie să te iluminezi. Într-adevăr, nu există o rețetă pentru Iluminare, căci de îndată ce începem să spunem că este asta sau cealaltă, noi încercăm să facem două realități în univers în loc de una. De fapt, putem să ne gândim la filozofie sau la mâncare și băutură, putem iubi sau urî umanitatea, putem face tot ce vrem sau nu vrem, ne putem disciplina sau da curs impulsurilor noastre, putem căuta înțelepciunea sau să o ignorăm, dar nu ne putem separa de Tao, întrucât Tao este toate și orice și nimic. Oare este? Atenție la „este”. Poanta e la coadă.
Sursa:
Alan Watts, Devino ceea ce ești, Editura Herald, 2003, paginile 107- 110
Sf. Grigorie de Nyssa
-
Ceea ce a devenit copie seamănă foarte mult cu originalul: ceea ce este spiritual seamănă cu sursa spirituală, ceea ce e necorporal seamănă cu modelul necorporal, ceea ce n-are nici greutate, nici mărime seamănă cu modelul lipsit de greutate şi mărime. Şi totuşi copia (mintea) se deosebeşte de model prin însuşirea firii sale, căci n-ar mai fi copie dacă ar fi întru totul asemănătoare cu originalul [Dumnezeu].
Iar dacă însuşirile firii necreate lasă să se întrevadă copia, în chip asemănător însuşirile copiei înfăţişează modelul. Și precum într-un ciob mic de sticlă aflat în lumina soarelui vezi tot discul solar – dar nu oglindindu-se în el în mărimea lui naturală, ci doar atât cât micimea ciobului poate să cuprindă oglindirea discului –, tot astfel în micimea firii noastre lucesc însușirile negrăite ale Dumnezeirii. Astfel că mintea care observă la sine însăși aceste însușiri nu greșește socotind că natura sa este divină, căci exclude din această cercetare mijloacele ei materiale și nu pune alături firea nevăzută și unitară a Dumnezeirii cu firea neînsemnată și pieritoare a minții omenești, ci socoate că sufletul poate fi cunoscut în ființa lui, căci este copia unei ființe spirituale, diferită însă de original prin însușirea firii sale; căci [dacă ar fi identic după fire] n-ar mai fi chip asemănător, ci chiar modelul.
Așa cum nu ne îndoim, bizuindu-ne pe negrăita înțelepciune dumnzeiască ce se arată în toate, că firea şi puterea lui Dumnezeu e prezentă în tot ce există, pentru ca totul aibă viață. [Și dacă cineva întreabă despre firea lumii, fiinţa Dumnezeirii se deosebește cu totul de ceea ce e creat, dar totuși recunoaștem că Dumnezeu, deşi diferit de creaţie, este prezent în ea.] Tot astfel credem că esența sufletului, deși este altceva în sine – orice ar putea să fie – nu-l împiedică să existe, de vreme ce elementele văzute ale lumii nu se potrivesc defel cu natura sufletului.
După cum am arătat deja, nici măcar în făpturi care constau dintr-un amestec de elemente nu există o potrivire între sufletul nediferențiat și simplu și materia grosolană a trupului; în același timp, este neîndoios că lucrarea sufletului este prezentă în elemente, dar într-un chip ce depășește puterea de înțelegere a omului. Astfel, chiar dacă elementele unite în trup se destramă [după moarte], legătura lor dătătoare de viață nu piere, ci, întocmai cum, atunci când amestecul elementelor exista încă, părţile separate ale trupului erau deopotrivă însuflețite întrucât sufletul pătrundea în egală măsură în ele – și pentru aceasta nimeni n-ar putea spune că sufletul e tare sau ţeapăn fiindcă e legat de elementele pământești, sau că ar fi rece, sau umed sau de o însuşire contrară acestora, deși el e prezent în toate [părţile trupului] şi le insuflă putere de viaţă – tot astfel este îndreptăţit să se creadă că, după ce amestecul se descompune şi fiecare element se întoarce la cele ce-i sunt înrudite, natura simplă şi necompusă a sufletului continuă să existe în fiecare dintre părţi chiar şi după descompunerea lor.
Mai mult, [e probabil ca] sufletul, care odinioară a crescut în chip tainic laolaltă cu amestecul elementelor, să rămână pentru totdeauna lipit de cele cu care a fost legat şi să nu se mai desprindă, cu niciun chip de lucrarea ce i-a fost hărăzită, căci nu înseamnă că, atunci când un corp compus se destramă, odată cu el se descompune și ceea ce nicicând n-a fost compus.
La acestea, eu am zis:
– Negreșit că elementele se unesc și se separă și nimeni nu va contesta că aceasta înseamnă existența și descompunerea trupului. Dar, întrucât vedem o mare deosebire între părțile alcătuitoare după locul ocupat în spațiu și însușirile lor, atunci când elementele se strâng împrejurul naturii principale această fire spirituală, liberă și lipsită de formă, pe care o numim suflet, crește împreună cu ceea ce s-a unit [trupul]; când însă elementele se separă, ducându-se fiecare acolo unde îl mână firea sa, ce se va întâmpla cu sufletul [atunci] când se sparge vasul în care sălășluia?
După cum un corăbier nu poate – atunci când corabia sa este sfărâmată de naufragiu – să se țină la suprafață agățându-se de toate părțile împrăștiate ale corabiei, ci negreșit se va prinde de cea mai apropiată și mai bună și va lăsa pradă valurilor pe celelalte, tot astfel și sufletul, întrucât nu se poate împărți, atunci când are loc separerea elementelor, fiindcă nu se poate despărți de trup, desigur că se va uni doar cu unul dintre elemente și se va despărți de celelalte. Iar concluzia ce o tragem este aceasta: este cu neputință ca sufletul să nu fie nemuritor, fiindcă trăiește într-un singur element, dar și să nu fie muritor, fiindcă trăiește în mai multe elemente.
– Dar, a zis ea, ceea ce este spiritual și liber nici nu se contractă, nici nu se întinde, căci numai la corpuri există contracție și întindere, ci, potrivit firii sale nemateriale și lipsite de formă, [sufletul] participă atât la amestecul elementelor în trup, cât și la despărțirea lor, nefiind nici strâns prin unirea elementelor în amestec, nici părăsit prin întoarcerea lor [după descompunere] la cele cu care se înrudesc, în ciuda marii deosebiri dintre însușirile fiecăruia: căci un corp uşor şi care caută să se înalţe se deosebeşte mult de unul greu ca pământul, iar unul cald se deosebește de unul rece şi unul umed de opusul său.
Cu toate acestea, pentru firea spirituală nu este greu să fie prezentă în fiecare element de care s-a legat prin amestec, fără să se împartă din pricina deosebirii lor. Căci, deşi cineva poate socoti că elementele sunt distanţate unele de altele în privinţa locului pe care îl ocupă şi al însuşirilor lor, natura nemărginită a sufletului lesne se uneşte şi cu cele aflate la depărtare în spaţiu. De aceea gândirii îi este îngăduit deopotrivă să privească cerul şi să se întindă în cercetările sale până la marginile lumii, şi totuşi partea contemplativă a sufletului nostru nu se împarte în două când se întinde la asemenea depărtări.
Așadar nimic nu stă sufletului în drum în legătura lui cu elementele trupului — nici când se uneşte cu ele, nici când se separă de ele în clipa descompunerii. Căci aşa cum la amestecarea aurului şi a argintului cu alte metale se vede măiestria celui care le topeşte – căci dacă se topeşte amestecul, metalele se vor despărţi unele de altele, dar măiestria topitorului nu se desparte odată cu materia (căci cum să se împartă ceea ce nu se împarte?) – tot astfel natura spirituală a sufletului se vădește atât în reunirea elementelor de care nu se desparte nici atunci când amestecul lor se destramă, ci rămâne în ele şi se întinde şi la elementele cele mai îndepărtate—, dar nu se rupe în bucăţi şi nici nu se împarte în părţi şi fărâme, căci natura spirituală şi nemărginită nu are nimic de suferit de pe urma separării elementelor. Astfel, sufletul rămâne în elementele cu care s-a unit odată, căci nicio constrângere nu-l desparte de amestecul cu ele. Și atunci ce-i oare aşa de trist când schimbăm cele văzute cu cele nevăzute? Şi pentru ce mintea ta este atât de pornită împotriva morţii?
Sursa:
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Suflet și Înviere – despre învățătura creștină, Editura Herald, 2020, paginile 32- 36
Ernst Schrott, Ayurveda – Cele mai bune rețete și recomandări din sistemul milenar de terapie naturistă Maharishi Ayurveda
-
Ayurveda consideră că omul, natura și cosmosul formează un întreg indivizibil. Principiile fundamentale care reglează și guvernează atît natura exterioară, cât și cea a sistemului spirit-trup, specific nouă, se numesc Doshe. Numele lor sunt Vata, Pitta și Kapha.
Comparați aceste bioenergii cu cele trei tonuri de bază ale unui acord: dacă sînt clare, acordul este armonic. Dacă nu, rezultă o disonanță. Dacă gîndim lucrurile din perspectiva propriei sănătăți, ar însemna că percepem în noi un dezacord. Echilibrul celor trei Doshe, acordul dintre cele trei tonuri ale personalității noastre, înseamnă sănătate, fericire, o stare bună, energie echilibrată, bucurie de viață și funcționarea normală a tuturor organelor, cu alte cuvinte, armonia dintre spirit și trup. Boala, în schimb, este expresia dezechilibrului celor trei Doshe. Scopul terapiei ayurvedice este restabilirea unui echilibru tulburat sau împiedicarea apariției unui dezechilibru prin măsuri preventive.
Cele trei Doshe reprezintă acel punct în care natura noastră se intersectează cu cea exterioară. Există trei modele de oscilații care stau la baza tuturor ritmurilor naturii, a momentelor zilei și a anotimpurilor, a diferitelor faze ale Lunii, a rotației planetelor în jurul Soarelui, a eternei muzici a universului. Acest triplu acord al naturii i se alătură și organismul nostru, indisolubil legat de ritmurile și ciclurile naturii. Vata, Pitta si Kapha sînt cele trei tonuri de bază ale personalității noastre. În consecință, ele determină și tipul constituțional căruia îi aparținem, dar în același timp ele se adaptează, în fiecare clipă, cerințelor reale.
Agni – focul biologicFiințele vii radiază o lumină proprie. Ayurveda denumește acest foc biologic Agni. El este focul transformării, principiul energetic al prefacerii. În corpul omenesc, Agni se manifestă cel mai evident ca foc al digestiei, El „arde” în aparatul digestiv, în toate celulele și în toate acele zone ale corpului unde sînt prelucrate și transformate substanțe. Agni este un principiu ayurvedic extrem de important, deoarece de buna sa funcționare depind în mod hotărâtor sănătatea, energia și starea de bine. De aceea, numeroase recomandări ayurvedice se referă constant la el și au în vedere stimularea metabolismului și a digestiei.
Ojas – substanța fericiriiÎn strânsă legătură cu Agni și cu armonia celor trei Doshe se află Ojas, o substanță eterată care menține coeziunea și integralitatea modului de funcționare a întregului organism. Ojas îi dă omului o înfățișare radioasă, plină de prospețime, sănătate, capacitatea de a-și trăi fericirea lăuntrică, un sistem imunitar stabil și protecția față de boli. Ojas poate fi fortificat și menținut printr-un mod de viață orientat spre spiritualitate, prin hrană sănătoasă, plante medicinale și rasayane (vezi pp. 35-36).[…]
ConștiințaConștiința omului ocupă primul loc în toate tratamentele și măsurătorile preventive: sentimentele, experiențele, gândirea determină nu numai existența noastră trupească și spirituală, ci și succesul și fericirea. De aceea, meditația transcedentală și alte exerciții vedice destinate lărgirii conștiinței au o foarte mare însemnătate pentru o sănătate bună și o viață armonioasă.
Stimularea simțurilorAromele, culorile și muzica se adresează simțurilor, terapiile vedice acționînd prin sunet la cel mai delicat nivel emoțional și revigorând inteligența interioară.
Plante medicinale și rasayanePlantele medicinale și rasayanele întăresc organismul, previn îmbolnăvirile și au efecte de întinerire.
NutrițieUn aspect foarte important pentru Maharishi Ayurveda este, firește, o alimentație echilibrată și completă, în acord cu alcătuirea trupească și constituția, meseria, vârsta și Doshele.
Relaxare și mișcareExercițiile fizice și de respirație, sportului și yoga mențin flexibilitatea corpului și a spiritului și conservă energiile vitale.
PurificareDiferite proceduri de purificare, în primul rând terapia Panchakarma, eliberează trupul de depuneri nocive, de reziduuri și substanțe toxice provenite din mediul înconjurător.
Sursa:
Ernst Schrott, Ayurveda – Cele mai bune rețete și recomandări din sistemul milenar de terapie naturistă Maharishi Ayurveda, Editura Polirom, 2005, paginile 7 – 10
Dr. Bessel Van Der Kolk, CORPUL NU UITĂ NICIODATĂ - Cooperarea dintre creier, minte și corp pentru vindecarea traumelor
-
Pe aceeaşi lungime de undă: ataşament şi punere la unison
Atunci când intrăm în această lume, noi ţipăm pentru a ne anunța prezenţa. Cineva începe să se ocupe imediat de noi, ne face bine şi ne umple stomacul. Dar mai presus de toate, noi obținem privilegiul de a fi așezați de mamă pe pântecul sau la sânul ei, într-un delicios contact interpersonal. Noi suntem prin excelență nişte creaturi sociale. Viaţa noastră constă a ne găsi locul în cadrul comunităţii fiinţelor umane. Personal, îmi place foarte mult o exprimare a marelui psihiatru francez Pierre Janet: „Fiecare viaţă este o operă de artă, creată prin toate mijloacele care ne stau la dispoziție.”
Pe măsură ce creştem, noi învățăm treptat să avem grijă de noi înșine, deopotrivă în plan fizic şi ernoţional, dar primele lecţii de autoîngrijire sunt chiar cele oferite de cei care ne îngrijesc. Controlul capacității de autoreglare depinde în mare măsură de interacţiunile noastre din primii ani de viață cu părinții noștri. Copiii ai căror părinți s-au dovedit a fi surse de confort şi de putere demne de încredere beneficiază de un avantaj pe întreaga durată a vieţii, un fel de tampon între ei și cele mai rele lucruri care li s-ar putea întâmpla.
John Bowlby a înţeles că cei mici sunt captivaţi de feţe şi de voci, fiind extrem de sensibili la expresiile faciale, posturi, tonalitățile vocii, schimbările fiziologice, tempoul mișcării și acțiunile incipiente. El a înțeles această capacitate înnăscută ca pe un produs al evoluției, esențial pentru supraviețuirea acestor creaturi neajutorate. În plus, copiii sunt programați să își aleagă un anumit adult (sau mai mulți, în cazuri mai rare) cu ajutorul căruia să își dezvolte sistemul natural de comunicare. Acest proces creează un atașament primar. Cu cât adultul este mai legat de copil, cu atît mai profund este acest atașament și cu atât mai predispus este copilul să își dezvolte modalități sănătoase de reacție în fața oamenilor din jurul lui.
Bowlby obișnuia să viziteze adeseori Parcul Regent din Londra, unde făcea observații sistematice ale interacțiunilor dintre copii și mamele lor. În timp ce mamele stăteau liniștite pe o bancă în parc, croșetând sau citind ziarul, copiii explorau mediul înconjurător, privind din când în când peste umăr pentru a se asigura că mama continuă să îi supravegheze. Dacă o vecină se oprea şi îi capta atenţia mamei, bârfind împreună cu aceasta, copilul alerga imediat şi rămânea în apropiere de ea, pentru a se asigura astfel că el era principalul beneficiar al atenţiei sale. Atunci când bebeluşii și copiii mici observă că mama lor nu mai este atentă la ei, ei devin agitaţi. Dacă mama dispare din câmpul lor vizual, mulţi încep să plângă şi nu mai pot fi consolaţi, liniştindu-se însă şi reluându-şi joaca de îndată ce mama se întoarce.
Bowlby a considerat ataşamentul plasa de siguranţă care îi permitea copilului să exploreze lumea. De-a lungul celor cinci decenii care au urmat, cercetările au stabilit dincolo de orice tăgadă că un mediu familial în care copilul se simte în siguranţă îl ajută pe acesta să capete încredere în sine şi să își dezvolte simţul simpatiei şi al acordării de ajutor semenilor săi aflați în necaz. Relaţia de atașament stabilită cu mama sa, de tip dăruire-primire, ajută copilul să înveţe că şi ceilalți oameni au sentimente și gânduri, unele similare şi altele diferite de ale sale. Cu alte cuvinte, el se pune „la unison” cu mediul înconjurător şi cu oamenii din jurul său, dezvoltându-şi conştiinţa de sine, simţul empatiei, capacitatea de control al impulsurilor şi automotivaţia, care îi permit să devină mai târziu un membru stabil al mediului cultural social mai amplu. Exact aceste calităţi le lipseau într-o manieră dureroasă copiilor de la clinica noastră pentru copii.
-
Copiii se ataşează de orice adult care îi ingrijeşte, dar natura acestui ataşament – măsura în care îi transmite el copilului o stare de siguranţă sau de nesiguranţă – poate da naştere unor diferenţe uriaşe de-a lungul cursului natural al vieţii copilului. Ataşamentul bazat pe siguranţă se dezvoltă atunci când actul îngrijirii sale include punerea la unison emoţională. Punerea la unison începe pe un nivel fizic extrem de subtil de interacţiune între bebeluş şi persoana care îl îngrijeşte, dându-i copilului sentimentul că este perceput şi înţeles. După cum declară cercetătorul în domeniul ataşamentului Colwyn Trevarthen (care lucrează la Edinburgh): „Creierul coordonează mişcările ritmice ale corpului, punându-le la unison cu creierele altor oameni. Bebeluşii aud şi învaţă muzicalitatea din vorbirea mamei lor, chiar înainte de a se naşte.”
În capitolul 4 am descris descoperirea neuronilor-oglindă, definindu-i ca nişte punţi de legătură între creiere care ne conferă capacitatea empatiei. Neuronii-oglindă încep să funcţioneze imediat după naşterea copilului. Atunci când cercetătorul Andrew Meltzoff de la Universitatea din Oregon şi-a strâns buzele sau şi-a scos limba la nişte bebeluşi născuţi doar de şase ore, aceştia i-au imitat imediat acţiunile. (Bebeluşii nu îşi pot focaliza ochii decât asupra obiectelor aflate la o distanţă de până la 20-30 cm de ei, suficientă pentru a vedea persoana care îi ţine în braţe.) Imitaţia este o capacitate socială fundamentală a noastră. Ea ne învaţă să sesizăm automat şi să reflectăm comportamentul părinţilor, profesorilor şi colegilor noştri.
Marea majoritate a părinţilor se leagă atât de spontan de copiii lor încât nu mai sunt conştienţi de această evoluţie a procesului ataşamentului. O invitaţie primită de la un prieten, cercetătorul în domeniul ataşamentului Ed Tronick, mi-a oferit prilejul de a observa mai îndeaproape acest proces. Am putut privi astfel printr-o oglindă unidirecţională de la Laboratorul pentru Dezvoltare Umană de la Harvard o mamă care se juca împreună cu băieţelul ei de două luni, aflat într-un scaun pentru bebeluşi, cu faţa la ea.
Cei doi se distrau de minune, până când mama s-a aplecat către copil ca să îl mângâie, iar acesta, în entuziasmul lui, a prins-o şi a tras-o tare de păr. Mama a fost luată prin surprindere şi a ţipat de durere împingând mânuţa copilului cu faţa contorsionată de mânie. Copilul i-a dat imediat drumul, iar cei doi s-au distanţat fizic. Sursa lor de bucurie a devenit pentru amândoi o sursă de durere. În mod evident speriat, copilul şi-a dus mânuţele la ochi, ca să nu mai vadă faţa furioasă a mamei sale. La rândul ei, dându-şi seama că micuţul s-a speriat, mama a început să scoată nişte sunete drăgălaşe, ca să relaxeze situaţia. Copilul a rămas cu ochii acoperiţi, dar dorinţa lui de conec-tare a învins în scurt timp. El a început să privească printre degete, pentru a se convinge că totul era bine din nou. La rândul ei, mama s-a aplecat către el cu o expresie de îngrijorare. De îndată ce a început să îi gâdile burtica, micuţul a izbucnit într-un râs fericit, şi astfel starea de armonie a fost restabilită între ei. Bebeluşul şi mama lui s-au pus din nou la unison. Toată această suită de reacţii – fericire, despărţire, reconectare şi din nou fericire – a durat mai puţin de 12 secunde.
Tronick şi alţi cercetători au arătat că atunci când bebelușii și persoanele care îi îngrijesc sunt la unison în plan emoţional, ei sunt la unison inclusiv în plan fizic. Bebeluşii nu îşi pot regla stările emoţionale, şi încă şi mai puţin ritmul cardiac, nivelul hormonal şi activitatea sistemului nervos care însoţesc emoţiile. Atunci când un copil se pune la unison cu persoana care îl îngrijeşte, bucuria şi conexiunea sa sunt reflectate de ritmul său cardiac și de respiraţia sa stabilă, precum şi de nivelul redus al hormonilor stresului. Corpul său este calm, la fel şi emoţiile sale. În momentul în care această muzică este întreruptă – aşa cum se întâmplă frecvent de-a lungul unei zile toţi aceşti factori fiziologici se modifică la rândul lor. Este ușor să îţi dai seama când a fost restabilită starea de echilibru în funcţie de funcţiile fiziologice, care se calmează.
Noi îi mângâiem pe noii născuţi, dar părinţii încep în scurt timp să îşi înveţe copiii să tolereze nivele sporite de excitaţie, sarcină atribuită de regulă taţilor. (L-am auzit odată pe psihologul John Gottman spunând: „Mamele mângâie, iar taţii dau ghionturi.”) Învăţarea gestionării stărilor de excitaţie este o sarcină importantă, iar părinţii trebuie să o facă pentru copiii lor înainte ca aceştia să fie capabili să o facă singuri. Dacă un bebeluş simte un gol în stomac, el începe să plângă, iar mama îl alăptează la sân sau îi dă biberonul cu lapte. Dacă este speriat, cineva îl leagănă în braţe până când se calmează. Daca face pe el, cineva îl schimbă. Asocierea senzațiilor interne cu starea de siguranţă, de confort, de autocontrol este fundamentul autoreglării, autoalinării și autoîngrijirii, temă la care voi reveni pe parcursul acestei cărţi.
Un ataşament bazat pe siguranţă combinat cu cultivarea competenţei conduce la preluarea internă a controlului, un factor cheie pentru capacitatea de a-ţi gestiona singur viaţa. Copiii care se simt ataşaţi şi în siguranţă învață astfel ce anume îi face să se simtă bine; descoperă ce îi face să se simtă rău (pe ei şi pe alţii) şi capătă un simţ al responsabilităţii. Ei înţeleg că acţiunile lor le pot schimba starea de spirit şi le pot influenţa celorlalţi reacțiile. Copiii care se simt ataşaţi şi în siguranţă învaţă diferenţa dintre situaţiile pe care le pot controla şi cele în care au nevoie de ajutor. Ei învaţă că pot juca un rol activ atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă. La antipod, copiii care au suferit abuzuri și au fost neglijaţi învaţă că teroarea, implorarea şi plânsul nu o influenţează pe persoana care îi ingrijeşte. Nimic din ce fac sau spun ei nu poate opri bătaia sau nu poate atrage atenţia şi ajutorul de care au nevoie. În esenţă, ei sunt condiţionaţi să renunţe la orice tentativă de a încerca să iasă dintr-o situaţie dificilă mai târziu în viaţă.
-
Medicul pediatru şi psihanalistul Donald Winnicott, contemporan cu Bowlby, este considerat părintele studiilor moderne referitoare la punerea la unison. Observaţiile sale atente referitoare la mame şi la copiii lor au început cu felul în care îşi ţin mamele copiii în braţe. El a propus teoria potrivit căreia aceste interacţiuni fizice pun bazele simţului identităţii copilului, şi implicit al identităţii de sine pe termen lung. Felul în care o mamă îşi ţine în braţe copilul îi transmite acestuia „capacitatea de a-şi simţi corpul ca fiind locul în care trăiește psihicul”. Această senzaţie viscerală și kinestetică, a alinării corpului nostru pune bazele „transpunerii în realitate” a experienţelor pe care le trăim.
Winnicott credea că marea majoritate a mamelor se descurcă de minune cu punerea la unison cu copiii lor. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de un talent ieşit din comun pentru a fi „o mamă bună”. Lucrurile se deteriorează însă masiv atunci când o mamă nu este capabilă să se pună la unison cu realitatea fizică a copilului ei. Dacă o mamă nu poate reacţiona în faţa impulsurilor şi nevoilor copilului ei, acesta „învață să devină una cu concepţia mamei sale referitoare la el”. Prin ignorarea senzaţiilor sale interne şi adaptarea la nevoile persoanei care î1 îngrijeste, copilul percepe faptul că „ceva nu este în regulă” cu realitatea pe care o trăiește. Copiii cărora le lipseşte punerea la unison fizică sunt vulnerabili și predispuşi să îşi blocheze feedbackul primit de la corpul lor – sediul plăcerii, semnificaţiei şi direcţiei.
În anii care au urmat prezentării noilor idei ale lui Bowlby şi Winnicott, studiile referitoare la ataşament din întreaga lume au arătat că marea majoritate a copiilor sunt ataşaţi şi se simt în siguranţă. Atunci când cresc, faptul că au fost crescuţi responsabil şi îngrijiţi cu atenţie ajută să ţină teama şi anxietatea la distanţă. Atât timp cât nu sunt expuşi la traume, adică la evenimente copleşitoare care le distrug sistemul de autoreglare, ei îşi păstrează starea fundamentală de siguranță emoţională de-a lungul întregii vieţi. Ataşamentul bazat pe siguranţă modelează inclusiv relaţiile copilului. Acesta percepe ce simt și învaţă de timpuriu să deosebească joaca de realitate, să identifice situaţiile false şi oamenii periculoşi. Copiii care se simt atasaţi și în siguranţă devin tovarăşi plăcuţi de joacă şi trăiesc numeroase experienţe cu colegii lor în care îşi afirmă identitatea de sine. După ce au învăţat să se pună la unison cu ceilalţi oameni, ei remarcă cu uşurinţă schimbările subtile ale intonaţiei vocii sau feţei şi îşi adaptează în consecinţă comportamentul. Ei învaţă să trăiască cu o înţelegere asupra lumii reciproc împărtăşită şi tind să devină membri valoroşi ai comunităţii umane.
Această spirală ascendentă poate fi însă inversată cu uşurinţă prin abuz sau prin neglijare. Copiii abuzaţi sunt foarte sensibili la schimbarea nuanţelor subtile ale tonalităţii vocii sau ale feţei, dar reacţionează ca în faţa unei ameninţări, fără a avea tendinţa să se pună la unison cu ele. Dr. Seth Polak de la Universitatea din Wisconsin a arătat o serie de expresii faciale unui grup de copii normali cu vârsta de opt ani și a comparat reacţiile lor cu cele ale unui grup de copii abuzați de aceeaşi vârstă. Privind acest spectru de expresii care osci1ează de la mânie la tristeţe, copiii abuzaţi s-au dovedit a fi hipersensibili la trăsăturile asociate cu mânia, oricât de puțin evidente ar fi acestea.
Acesta este unul din motivele pentru care copiii abuzaţi devin atât de uşor defensivi sau speriaţi. Imaginează-ţi ce ai simţi dacă ar trebui să treci printr-un coridor aglomerat al şcolii, încercând să descoperi cine te-ar putea agresa. Copiii care reacţionează excesiv în faţa agresiunii colegilor lor, care nu sunt sensibili la nevoile celorlalţi copii, care se închid cu uşurinţă în ei sau care îşi pierd controlul în faţa impulsurilor lor – sunt predispuşi să fie respinşi de colegi, care refuză să se joace cu ei. În cele din urmă, ei învaţă să își ascundă teama prin afişarea unei măști de duritate sau își petrec din ce mai mult timp singuri, uitându-se la televizor sau jucând jocuri pe calculator, rămânând astfel și mai mult în urmă în privinţa calităților interpersonale şi a capacităţii de autoreglare emoţională.
Nevoia de ataşament nu se reduce niciodată. Marea majoritate a oamenilor pur şi simplu nu pot tolera lipsa prelungită a interacţinunilor sociale. Oamenii care nu se pot conecta la locul de muncă şi în cadrul familiei sau cu prietenii lor, îşi găsesc de regulă alte modalități de a relaţiona, cum ar fi boala, procesele juridice sau certurile de familie. Orice este de preferat irelevanţei şi alienării.
Sursa:
Dr. Bessel Van Der Kolk, CORPUL NU UITĂ NICIODATĂ – Cooperarea dintre creier, minte și corp pentru vindecarea traumelor, Editura Adevăr Divin, 2018, paginile 141 – 147
Stanislav Grof, Psihologia viitorului
-
Relația dintre Conștiința Absolutã și pãrțile ei este unicã, complexã și nu poate fi înțeleasã în termenii gândirii convenționale și ai logicii obișnuite. Logica ne spune cã o parte nu poate fi simultan întregul și cã întregul, fiind o reuniune a pãrților, trebuie sã fie mai mare decît oricare dintre componentele lui. În țesătura universalã, unitãțile separate de conștiință, în ciuda individualitãții și diferențelor lor specifice, rămân, la un anumit nivel, în esențã, identice cu sursa lor de și cu fiecare dintre ele. Au o naturã paradoxalã, fiind și întregul și pãrțile în același timp. Invenția holografiei optice ne-a oferit un model util pentru o abordare științificã a acestor aspecte, altfel incomprehensibile ale creației.
Sursa:
Stanislav Grof, Psihologia viitorului – Lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței, Editura Elena Francisc, 2007, pagina 314
-
Schema generală a piesei cosmice implică un joc dinamic între două forțe fundamentale, una dintre ele fiind centrifugă (hilotropică, sau orientată spre materie) şi cealaltă centripetă (holotropică, sau în căutarea unităţii) faţă de principiul creator. Conştiința cosmică nediferenţiată manifestă o tendinţă primară de a crea lumi ale pluralităţii, care conţin nenumărate fiinţe separate. Am discutat mai devreme motivele posibile pentru tendinţa de a genera realităţi virtuale. Şi reciproc, unităţile individuale de conştiinţă îşi trăiesc separarea şi alienarea ca dureroasă, şi manifestă o puternică nevoie de a se reîntoarce la sursă și a se reuni cu ea. Identificarea cu eul întrupat este plină de probleme precum suferința emoţională şi fizică, limitările spaţiale şi temporale, impermanența și moartea.
Dacă este adevărat că psihicul este guvernat de cele două puternice forţe cosmice, hilotropică şi holotropică, aflate în conflict fundamental una cu alta, există vreo abordare a existenţei care să poate face față eficient acestei situaţii? Deoarece nici existenţa separată, nici unitatea nediferenţiată nu sunt pe deplin satisfăcătoare în sine, care este alternativa? Categoric, soluţia nu este respingerea existenţei corporale ca inferioară şi lipsită de valoare şi încercarea de a scăpa de ea. Am văzut că lumile experienţiale, inclusiv lumea materiei, reprezintă nu numai un complement important şi valoros, dar şi absolut necesar, pentru starea nediferenţiată a principiului creator. În același timp, eforturile noastre de a atinge împlinirea și liniștea sufletescă vor fi sortite eșecului și poate chiar se vor întoarce împotriva noastră, dacă implică numai obiecte și obiective din lumea materială. Orice soluție satisfăcătoare va trebui astfel să îmbrățișeze atât dimensiunile pământești, cât și pe cele transcedentale, atât lumea formelor, cât și pe cea fără formă.
Universul material, aşa cum îl cunoaştem noi, oferă nenumărate posibilități pentru extraordinare aventuri ale conştiinţei. Ca fiinţe corporale, putem fi martori la spectacolul cerurilor cu miliardele sale de galaxii şi minunile naturale ale Pământului. Numai în forma fizică şi în planul material ne putem îndrăgosti, savura extazul sexului, avea copii, asculta muzica lui Beethoven sau admira picturile lui Rembrandt. Ocaziile de explorare a micro şi macrouniversului sunt practic nelimitate. Pe lîngă experienţele prezentului, mai există şi aventura sondării trecutului misterios, de la civilizaţiile antice şi lumea antediluviană, până la evenimentele din primele microsecunde ale Big Bang-ului.
Pentru a participa la lumea fenomenală şi a putea trăi acest spectru bogat de aventuri este nevoie de un anumit grad de identificare cu eul corporal şi acceptare a lumii materiale. Totuşi, când identificarea noastră cu eul-corp este absolută şi când credinţa în lumea materială ca realitate unică este de nezdruncinat, e imposibil să savurăm complet participarea la creaţie. Spectrul insignifianţei, efemerităţii şi morţii personale poate întuneca complet latura pozitivă a vieţii, golind-o de farmecul ei. Trebuie să adăugăm la ea şi frustrarea asociată cu încercările repetate inutile de a ne realiza întregul nostrum potențial divin în cadrul constrângerilor impuse de limitările noastre și ale lumii materiale.
Ca să găsim soluția la dilemă, trebuie să ne întoarcem în noi, pentru o căutare interoară sistematică. Pe măsură ce continuăm să descoperim și să explorăm diferitele dimensiuni ascunse – ale noastre și ale realității – identificarea cu eul-corp devine progresiv tot mai slabă și mai puțin atrăgătoare. Continuăm să ne identificăm cu “eul limitat de piele” din motive pragmatice, dar această orientare devine tot mai întîmplătoare și mai șovăitoare. Dacă avem suficiente cunoștiințe experiențiale despre dimensiunile transpersonale ale existenței, inclusiv propria noastră identitate adevărată și statutul cosmic, viața devine mult mai ușoară și mai plină de satisfacții.
Pe măsura ce căutarea interioară continuă, descoperim, mai devreme ori mai târziu, vidul din spatele tuturor formelor. Aşa cum sugerează învăţăturile budiste, cunoaşterea naturii virtuale a lumii fenomenale şi a vidului ei ne poate ajuta să ne eliberăm de suferinţă. Acest lucru include recunoaşterea faptului că a crede în orice eu separat din viata noastră, inclusiv în eul propriu, este, în ultimă instanţă, o iluzie. În textele budiste, conştiinţa esenţialei deşertăciuni a tuturor formelor şi, drept urmare, realizarea faptului că nu există euri separate este numită anatta (anatman) – literal, „non-eul”.
Conştiinţa naturii noastre divine şi a esenţialei deşertăciuni a tuturor lucrurilor pe care le descoperim în experienţele noastre transpersonale formează bazele unei metareţele ce ne poate ajuta mult să facem faţă complexităţii vieţii cotidiene. Putem accepta fără rezerve experienţa lumii materiale, savurând tot ceea ce are ea de oferit: frumuseţea naturii, a relaţiilor umane, a actului de iubire, familiei, lucrărilor de artă, sporturilor, deliciilor culinare… Numai că, orice am face, viaţa ne va aduce, în cele din urmă, obstacole, provocări, experienţe dureroase şi pierderi. Dar când lucrurile devin prea dificile şi chiar devastatoare, putem recurge la perspectiva cosmică, mai largă pe care am descoperit-o în căutarea noastră interioară.
Legătura cu realităţile superioare, cunoaşterea eliberatoare a anattei şi vidul din spatele tuturor formelor ne ajută să tolerăm ceea ce altfel ar putea fi insuportabil. Cu ajutorul acestei cunoaşteri am putea trăi complet întregul spectru al vieţii sau „întreaga catastrofă”, cum o numea Zorba grecul. Capacitatea aceasta de a reconcilia şi integra cu success aspectele materiale şi spirituale ale existenţei, ori dimensiunile hilotropice şi holotropice ale vieţii, face parte dintre cele mai înalte aspiraţii ale tradițiilor mistice.
O persoană a cărei existenţă este limitată doar la nivelul prozaic al conştiinţei cotidiene şi care nu a avut acces experienţial la dimensiunile transcendente şi luminoase ale realităţii va avea mari dificultăţi în depăşirea fricii profunde de moarte şi pentru descoperirea unui sens al vieţii. În aceste condiţii, o mare parte a comportamentului nostru
cotidian este motivată de nevoile falsului eu, iar aspectele semnificative ale vieţii sint, prin
comparație doar reactive și inautentice. Din această pricină, este mai mult decît esențial să
ne completăm activitățile cotidiene cu o formă de practică spirituală sistematică, în stare
să ne ofere acces experiențial la lumile transcedente.Sursa:
Stanislav Grof, Psihologia viitorului – Lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței, Editura Elena Francisc, 2007, paginile 321 – 324
Basarab Nicolescu, Ce este realitatea?
-
Odată cu constituirea definitivă a mecanicii cuantice, prin anii `30, fondatorii noii științe și-au pus cu acuitate problema unei logici, numită ,,cuantică”. În 1936, Birkhoff și van Neumann prezintă o primă propunere a unei asemenea logici cuantice. De atunci, un număr important de lucrări (Mackey, Juach, Piron etc.) a fost consacrat studiului unei formulări coerente a unei logici cuantice.
Ambiția unei astfel de logici era de a rezolva paradoxurile generate de mecanica cuantică și de a încerca, în măsura posibilului, să ajungă la o forță predictivă mai mare decât prin logica clasică. Statutul său rămâne și astăzi ambiguu: ne îndoim de forța sa predictivă și chiar de existența sa, ca teorie generală a inferențelor valabile. Situația este bine rezumată de Heinz Pagels: „… majoritatea fizicienilor, ca și majoritatea altor oameni, ezită să-și abandoneze modul obișnuit, boolean de a gândi… care este copiat după modul în care limbajul obișnuit corespunde lumii experienței. Ei suspectează că adoptarea unei logici cuantice, non-boolene, este un fel de artificiu ce atribuie neliniștitoarea stranietate cuantică mai degrabă minții lor decât lumii fizice, căreia, după ei, această stranietate îi aparține…”[1]
Majoritatea logicilor cuantice au modificat a doua axiomă a logicii clasice – axioma non-contradicției – introducând non-contradicția cu mai multe valori de adevăr în locul celei a cuplului binar (A, non-A). Aceste logici multivalente, al căror statut e încă controversat în ceea ce privește puterea lor predictivă: modificarea celei de a treia axiome – axioma terțului exclus.
A fost meritul istoric al lui Lupasco de a fi afirmat că logica terțului inclus este o logică adevărată, formalizabilă și non-contradictorie. Lupasco a avut dreptatea prea devreme. Absența noțiunii de „niveluri de realitate” din filosofia sa îi întuneca conținutul. Mulți au crezut că logica lui Lupasco viola principiul non-contradicției – de unde și numele, nu prea fericit, de „logică a contradicției” – și că presupunea riscul unor alunecari semantice fără sfârșit. În plus, teama viscerală de introducere a noțiunii de „terț inclus”, cu rezonanțele sale magice, nu a făcut decât să sporească neîncrederea față de o asemnea logică: cum să concepi un terț unificator al lui A și non-A? Nu se poate afirma că formalismul axiomatic al lui Lupasco este ,,per se” o logică cuantică, în sensul că poate fi aplicat direct inferențelor specifice, detaliate ale mecanicii cuantice.
Trebuie mai întâi tradus în terminologia fizicii cuantice. De exemplu, așa cum remarca J.S. Bell, noțiuni precum „sisteme observate” și „aparate de observație” care măsoară „observabilele” trebuie să dispară într-o teorie cuantică fundamentală[2]. Bell propune înlocuirea noțiunii de observabil prin cea de beable ( ceea ce, într-o traducere aproximativă, înseamnă „poate fi capabil de a fi”), care pare să facă ecou conceptului de potențializare al lui Lupasco. În opinia mea, formalismul general axiomatic dezvoltat de Lupasco în Principiul antagonismului și logica energiei constituie însăși osatura logicii cuantice.
-
Originalitatea abordării lui Lupasco este și mai bine pusă în evidență când o comparăm cu cea a lui Bohr: „… este extrem de important să recunoaștem că, oricât de mult ar depăși fenomenele capacitatea explicațiilor fizicii clasice, descrierea tuturor rezultatelor experienței trebuie să fie exprimată în termeni clasici. Motivul e simplu prin cuvântul „experiență” ne referim la o situație în care le putem spune altor oameni ceea ce am făcut și ceea ce am învățat; rezultă că descrierea dispozitivului experimental și a rezultatelor observațiilor trebuie să fie exprimată într-un limbaj lipsit de ambiguitate, care să folosească în chip potrivit terminologia fizicii clasice”[3]. Regăsim aici amestecul hibrid fizică cuantică-limbaj natural-fizică clasică, care dă naștere, prin coexistența opușilor, unor paradoxuri fără sfârșit. Este, oare, atât de evident faptul că limbajul natural este singurul ce poate fi conceput pentru transmiterea rezultatelor unei experiențe? În orice caz, un compromis istoric se conturează tot mai clar, constând în transferul contradicției din planul ființei în planul limbajului, unde, de altfel, chiar și acolo tinde să se șteargă: „…Bohr a ajuns la o concluzie din care cunoaștem puține exemple în istoria ideilor, alegând să lanseze explicit o nouă thêma sau, cel puțin, să identifice o thêma care nu fusese încă recunoscută, conștient, ca inerentă fizicii contemporane – scrie Gerlad Holton. În ocurență, Bohr le cerea fizicienilor să admită în același timp Θ și non – Θ chiar dacă nu e vorba ca acestea să se manifeste vreodată simultan în același plan de investigație. Și nici nu e vorba de a transmuta Θ și non- Θ în vreo entitate nouă. Mai mult, ele coexistă sub forma sau Θ sau non- Θ, alternativă decisă de alegerea eventuală a întrebărilor, teoretice sau experimentale, pe care intenționăm să le punem”[4]. Alunecarea progresivă a contradicției către non-contradicție este vizibilă în poziția majorității fizicienilor, în interpretarea pe care o dau principiului complementarității pe urmele lui Bohr: în ce constă „noua thêma” dacă „nu e vorba de la a transmuta Θ și non- Θ în vreo entitate nouă?” Și ce înseamnă „să admiți totodată Θ și non- Θ”? E ca și cum ai spune că luna ne arată când o jumătate, când cealaltă. Desigur, nu e nimic misterios sau nou într-o asemenea situație: complementaritatea aspectelor reciproc exclusive face loc, prin alunecarea în limbajul natural, complementarității obișnuite, care este mai degrabă o juxtapunere. Deci, nu trebuie să ne surprindă faptul că, chiar și materialiștii dialectici dogmatici, atât de suspicioși în privința aspectelor „dubioase” ale fizicii cuantice, au primit cu satisfacție această interpretare a principiului complementarității. Întreaga problemă se rezumă la aceea că fenomenele cuantice ne arată aspecte de natură diferită: e ca și cum am spune că observând aceeași jumătate de lună am putea concluziona, printr-o anumită experiență, că e vorba de o parte dintr-un corp ceresc, în vreme ce, printr-o altă experiență, am deduce cu certitudine că nu e vorba de o parte dintr-un corp ceresc. Un eveniment cuantic care este și continuu și discontinuu este un exemplu similar.
În mod paradoxal, nu Bohr, ci Lupasco a dezvăluit consecințele logice ale principiului complementarității, arătând că e vorba de un principiu de contradicție, organizator și structurant al unei noi viziuni asupra Realității.
-
Lupasco situează în centrul meditației sale filozofice conceptul de energie. În fizica clasică, rolul central este jucat de noțiunea de obiect, cea de energie fiind una derivată, secundară.
Fizica modernă, relativistă și cuantică, a răsturnat această ierarhie. După cum am văzut, noțiunea de obiect este înlocuită prin cea de eveniment, de relație, de interconexiune. Adevărata mișcare e cea a energiei. Acest dinamism energetic guvernează ansamblul fenomenelor fizice. „A concepe științific materia în sine ca realitate substanțială a lucrurilor, și nu ca energie în Putere a formelor – observa Ludovic de Gaigneron – înseamnă a se condamna la a nu înțelege nimic din „trecerea la limită” ce caracterizează actul cauzal și obiectivitatea lui Imago Mundi…”[5]
Potrivit logicii formulate de Lupsaco, energia, „…în constituenții săi fundamentali, posedă totodată proprietatea identității și proprietatea diferențierii individualizatoare…”[6]. Manifestarea unui fenomen oarecare este echivalentă cu o anume actualizare, cu o tendință spre identitate, dar această manifestare însăși implică o refulare, o potențializare a tot ceea ce nu este acest fenomen, altfel spus, al non-identității. Potențializarea nu e o anihilare, o dispariție, ci doar o memorare a ceea-ce-nu-s-a-manifestat încă. Multe polemici au fost declanșate de introducerea conceptului de potențializare de către Lupasco, ignorându-se faptul că acest concept este o traducere directă a situației cuantice. În teorie cuantică, fiecare observabil fizic are mai multe valori posibile, fiecare valoare având o anumită probabilitate. Deci, o măsurare ar putea conduce la mai multe rezultate. Dar, evident, doar unul din aceste rezultate va fi obținut efectiv, ceea ce nu înseamnă că celelalte valori ale obiectului observat ar fi lipsite de orice caracter de realitate. O altă fațetă a conceptului de potențializare, așa cum se arată în fizica cuantică, este revelată de interpretarea (analizată anterior) dată de Lupasco relațiilor lui Heisenberg. Așadar, conceptul de potențializare își află sursa în fizica cuantică, dar constituie o generalizare care merge mult dincolo de domeniul fizicii.
O consecință imediată a introducerii conceptului de potențializare este faptul că această cauzalitate locală (cea a actualizării) este mereu asociată, în abordarea lui Lupasco, unei finalități antagoniste. Cauzalitatea locală nu apare decât într-un domeniu restrâns al Realității. Cauzalitatea globală este prezentă la toate nivelurile de realitate. Realitatea în întregime nu este decât o perpetuă oscilație între actualizare și potențializare. A lua în considerare doar actualizarea conduce inexorabil la un real trunchiat. Nu există actualizare absolută.
Dar actualizarea și potențializarea nu sunt suficiente pentru o definiție logică coerentă a realității. Mișcarea, tranziția, trecerea de la potențial la actual nu este de conceput fără un dinamism independent care implică un echilibru perfect, riguros între actualizare și potențializare, echilibru ce permite tocmai această tranziție. Potrivit propriilor cuvinte ale lui Lupasco, „… orice energie posedă dinamisme antagonsite, în plus aceste dinamisme sunt și trebuie să fie astfel încât actualizarea unuia să implice potențializarea celuilalt, sau ambii să se afle pe cele două traiectorii de trecere de la potențial la actual și de la actual la potențial, spre sau într-o stare în același timp de egală potențializare și de egală actualizare a unuia în raport cu celălalt…”[7]
Realitatea posedă deci, după Lupasco, o structură ternară. În analiza științifică a unui sistem fizic, biologic, sociologic sau psihic, trebuie să căutăm să punem în evidență anti-sistemul său, sistemul său contradictoriu (iar știința e plină de tot felul de „anti-sisteme”). Dar e necesară o muncă mult mai delicată pentru punerea în evidență a acestui al treilea termen evanescent, care se află în starea T de echilibru riguros între contradictorii (de altfel, chiar în filosofia lui Lupasco, noțiunea de stare T nu a apărut decât tardiv, către 1950, în momentul elaborării formalismului său axiomatic).
Fizica, biologia, sociologia sau psihologia sunt, în această privință, abia în stadiul de gângureli. Și cum să te împiedici să gândești că tocmai în această direcție vor putea fi făcute descoperirile capitale în deceniile care vin, dacă dinamismul energetic al stării T, supunându-se la ceea ce Lupasco numește ortodeducția cuantică, este cu adevărat substratul însuși al realității?
O perspectivă diferită asupra structurii ternare a filosofiei lui Lupasco poate fi obținută analizând noțiunile de omogenizare și de eterogenizare, pe care el le-a introdus. Omogenizarea este procesul îndreptat spre identic, spre o acumulare fără sfârșit a tuturor sistemelor în una și aceeași stare, spre o dezordine totală, spre moartea concepută ca nemișcare. Sursa fizică a acestui concept este al Doilea Principiu al Termodinamicii (sau Principiul lui Carnot-Clausius) care arată că, pentru un sistem macrofizic închis, entropia crește, dezordinea sporește, energia se degradează spre căldură. În lumea microfizică omogenizarea guvernează evoluția particulelor, precum fotonii, care nu se supun principiului de excluziune al lui Pauli: ele pot să se acumuleze la nesfârșit în aceeași stare cuantică. „Astfel, universul moare în lumină” – scrie Lupasco. Ar trebui să adăugăm: „Dacă nu ar exista contradicția”. Într-adevăr, potrivit logicii lui Lupasco, omogenizarea și eterogenizarea se află într-o relație de antagonism energetic. Eterogenizarea este procesul orientat spre diferit. Ca și concept, ea provine din principiul de excluziune al lui Pauli, care acționează ca dinamism de individuație. O eterogenizare absolută conduce spre o ordine statică, de unde orice mișcare e absentă, spre moarte prin diferențierea extremă. Pentru ca mișcarea să fie posibilă, trebuie ca omogenul și eterogenul să coexiste: „Pentru ca dinamismele să poată fi antagoniste, trebuie ca natura lor energetică să țină totodată de omogen și de eterogen…”Antagonismul eterogenizare-omogenizare este astfel un dinamism organizator, structurant. Lupasco observă pe bună dreptate că „… excluziue nu înseamnă… anarhie, tocmai pentru că ea implică eterogenizarea în lupta cu forțele de omogenizare, și deci un antagonism organizator… pentru că este… condiția și principiul formator al oricărei sistematizări…”[8]
Din nou, cuplul antagonist eterogenizare-omogenizare nu este suficient pentru a asigura mișcarea. Este necesar un al treilea dinamism, care implică echilibrul perfect, riguros între omogen și eterogen (și care nu este, deci, nici omogen, nici eterogen).
Logica axiomatică a lui Lupasco degajă astfel trei orientări privilegiate, trei dialectici: o dialectică de omogenizare, o dialectică de eterogeizare și o dialectică cuantică. Lupasco utilizează termenul de tridialectică pentru a caracteriza structura gândirii sale filozofice, termen care exprimă structura gândirii sale filozofice, termen care exprimă structura ternară, tripolară (omegen-eterogen-stare T) a oriecărei manifestări a realității, coexistența acestor trei aspecte inseparabile în orice dinamism accesibil cunoașterii logice, raționale.
Într-un sens aproximativ, am putea vorbi de trei logici[9], dar e vorba mai degrabă de trei orientări privilegiate ale uneia și aceleiași logici. Tridialectica lui Lupasco, avându-și sursa în fizica cuantică, constituie totuși o grilă generală de lectură a fenomenelor de o mare diversitate. Astfel, prezența principiului terțului inclus determină o înrudire bogată în multiple consecințe între abordarea lui Lupasco și gândirea simbolică. Fapte atât de îndepărtate de fizica cuantică, precum cele etnografice sau antropologice, își află astfel o posibilitate de interpretare coerentă în filosofia lui Lupasco. Mărturia lui Gilbert Durand este semnificativă în acest sens: „…cercetarea noastră empirică ajungea la un plan de clasificare a imaginilor, guvernat tot de trei principii, iar… Stephane Lupasco, fără a trece prin medierea anchetei etnografice sau a anchetei antropologice, stabilea un sistem de logică cu … trei termeni, coincizând aproximativ cu cele „trei logici” pe care Roger Bastide și cu mine le-am constatat în cercetarea noastră antropologică. Astfel, coerența (isotopismul) concretă a simbolurilor în sânul constelațiilor de imagini revela și acest sistem dinamic de „forțe de coeziune” antagoniste, pentru care logicile nu constituie decât formalizarea.”[10]
Note de subsol:
[1] Heinz R. Pagels, The Cosmic Code: Quantum Physics as the Language of Nature (Codul cosmic: Fizica cuantică ca limbaj al naturii), Editura Dover Publications, 1984, pagina 155
[2] J. S. Bell, Beables for Quantum Field Theory („Beables” pentru teoria câmpului cuantic), publicație CERN TH 4035/ 84, Geneve 1984
[3] Niels Bohr, Physique atomique et connaissance humaine (Fizica atomică și cunoașterea umană), Paris, Editura Gontier, 1961, paginile 66 – 67
[4] Gerald Holton, L’imagination scientifique (Imaginația științifică), Paris, Editura Gallimard, 1981, paginile 98 – 99
[5] Ludovic de Gaigneron, Du métaphysique au physique. Essai de réalisme transcendant (De la metafizic la fizic. Schiță de realism transcendent), Paris, Editura Le Cercle du Livre, 1958, pagina 101
[6] Stéphane Lupasco, Psychisme et sociologie (Psihism și sociologie), Paris, Editura Casterman, 1978, pagina 10
[7] Stéphane Lupasco, Les Trois Matieres, paginile 19 – 20
[8] Stéphane Lupasco, Les Trois Matieres, paginile 66, 72, 35
[9] Petru Ioan, Ștefan Lupașcu și cele trei logici ale sale, Editura Fundației Ștefan Lupașcu, 2000
[10] Gilbert Durand, L’imagination symbolique (Imaginația simbolică), Paris, PUF, „Quadrige”, 1984, paginile 95 – 96; a se vedea și Gilbert Durand, L’anthropologie et les structures du complexe (Antropologia și structurile complexului) în Stéphane Lupasco, L’Homme et l’oeuvre, paginile 61 – 74
Sursa:
Basarab Nicolescu, Ce este realitatea?, Editura Junimea, 2009, paginile 25 – 35
