Studiul textelor de referință

Aproape orice principiu fundamental al existenței poate fi exprimat în două moduri diferite. Pe de o parte, sunt cei care afirmă că pentru a obține cea mai profundă înțelepciune trebuie să rămânem calmi și nemișcați, neinfluențați de tumultul înconjurător. Pe de altă parte, sunt cei care afirmă că trebuie să ne mișcăm în ritmul vieții fără să ne oprim nici măcar pentru o clipă, fără teama de ceea ce va urma și fără regrete pentru ceea ce a fost. Primii sunt cei care ascultă muzică lăsând notele să le treacă prin minte fără a încerca să le oprească și nici să le grăbească. La fel ca omul perfect a lui Chuang-Tzu, ei își folosesc mintea asemenea unei oglinzi: nu se atașează de nimic, nu resping nimic; primesc dar nu păstrează. Ceilalți dansează în ritmul muzicii, păstrând ritmul și lăsându-și membrele purtate de muzică la fel de neosteniți și de neezitanți precum norii care se lasă purtați de bătaia vântului. Primii par a reflecta evenimentele pe măsură ce acestea curg, iar ceilalți par a se mișca odată cu ele. Ambele atitudini sunt totuși corecte, întrucât pentru a ajunge la înțelepciunea profundă noi trebuie concomitent să mergem și să stăm.

Noi putem să ne imaginăm viața ca fiind o roată așezată vertical, care se învârtește în timp ce omul pășește pe ea. Pe măsură ce aceasta merge, roata se învârtește către el și sub picioarele lui și, pentru ca omul să nu cadă pe spate, el trebuie să meargă cu aceeași viteză cu care roata se învârtește. Dacă merge cu o viteză mai mare, va cădea în față și va aluneca de pe roată. Astfel, în fiecare moment, omul se află în cel mai înalt punct al roții; însă imediat ce încearcă să se agațe de acel punct, el încetează să mai fie pe „vârful” roții și se va dezechilibra. Și astfel, neîncercând să se cramponeze, el rămâne în vârf pentru că în secunda în care ar înceta să meargă ar înceta de asemenea să stea. Aici găsim un adevăr și mai profund. Din perspectiva eternității noi nu putem și nici nu avem cum să părăsim vârful roții, căci dacă un cerc este așezat într-un spațiu infinit el nu are nici vârf, nici bază. Oriunde am sta este vârful și roata se învârtește doar pentru că noi o facem să se învârtească împingând-o cu propriile noastre picioare.

Sursa:

Alan Watts, Devino ceea ce ești, Editura Herald, 2003, paginile 53 – 54

Într-un faimos koan Zen se spune:

„Atunci când o vacă iese din țarc pe marginea prăpastiei, coarnele, capul și copitele reușesc să-i treacă, dar de ce nu poate și coada?”

Comentând acest koan, un maestru spunea:

„Dacă vaca aleargă, va cădea în prăpastie; dacă se întoarce, va fi măcelărită. Acea coadă mică e un lucru foarte ciudat.”

În căutarea sensului vieții vine o vreme când fiecare din noi ajunge să se confrunte cu „acea coadă mică” – acel obstacol minor care stă în calea noastră către împlinirea completă. Știm că acel ceva este mai subțire decât grosimea unui fir de păr și cu toate acestea îl percepem ca având o grosime de un milion de kilometri. În matematică există o ecuație care, atunci când e reprezentată grafic, apare ca fiind o curbă ce se tot apropie de linie fără însă a o atinge vreodată. La început curba se apropie vertiginos de linie, similar capului, cozii și copitelor care reușesc să treacă dar, exact atunci când și coada ar trebui să treacă, curba se îndreaptă, rămânând la o distanță infimă de linie. Și pe măsură ce înaintează, distanța devine și mai mică, fără însă ca linia și curba să se atingă vreodată, chiar și dacă ar fi să le trasăm pe o distanță de 100 sau 1000 de milioane de mile. Această curbă reprezintă progresul intelectului uman către Iluminare, căpătând nuanțe din ce în ce mai subtile ale sensului ca fiecare etapă a călătoriei. E ca și cum rămânem legați de iluzie cu un fir de păr; pentru a-l slăbi îl despicăm cu cuțitul reprezentat de intelect și îl tot despicăm mereu și mereu până când grosimea ajunge atât de fină încât, pentru a continua să taie, mintea trebuie ascuțită la infinit. Cu toate acestea, indiferent de cât de mult despicăm acest fir de păr, suma tuturor părților sale nu este cu nimic mai subțire decât grosimea firului inițial, întrucât cu cât aceste legături sunt mai fragile, cu atât sunt mai numeroase.

În limbaj filozofic această condiție este cunoscută ca fiind regresie la infinit, iar din punct de vedere psihologic este acea stare exasperantă și înnebunitoare care precede întotdeauna experiența finală a Trezirii. Putem demonstra aceasta folosind faimosul paradox al triunghiului din filozofia Mahayana. Cele două puncte care constituie baza triunghiului reprezintă perechea de obiecte opuse cu care ne confruntăm în orice moment al existenței – subiect și obiect, eu și tu, pozitiv și negativ, entitate și non-entitate. Vârful triunghiului reprezintă relația, semnificația lor, principiul care le dă realitate, Unul distinct de Mulți. Însă în momentul în care separăm Unu de Mulți, noi creăm o nouă pereche de opuse, inițiind un nou proces care se va perpetua la nesfârșit, dând naștere unor complicații din ce în ce mai mari. În Bhagavad Gita ni se spune să ne ținem deoparte de gândurile și sentimentele noastre, să realizăm că acestea nu sunt Sinele și să învățăm că Sinele nu este actorul în acțiuni ci Spectatorul acțiunilor. Dar de ce nu ne detașăm de această detașare inițială și să percepem că de fapt nu Sinele stă deoparte, căci Sinele nu săvârșește nici o acțiune? Și aceasta poate continua la nesfârșit.

Sursa:

Alan Watts, Devino ceea ce ești, Editura Herald, 2003, paginile 106- 107

Sf. Grigorie de Nyssa

Ceea ce a devenit copie seamănă foarte mult cu originalul: ceea ce este spiritual seamănă cu sursa spirituală, ceea ce e necorporal seamănă cu modelul necorporal, ceea ce n-are nici greutate, nici mărime seamănă cu modelul lipsit de greutate şi mărime. Şi totuşi copia (mintea) se deosebeşte de model prin însuşirea firii sale, căci n-ar mai fi copie dacă ar fi întru totul asemănătoare cu originalul [Dumnezeu].

Iar dacă însuşirile firii necreate lasă să se întrevadă copia, în chip asemănător însuşirile copiei înfăţişează modelul. Și precum într-un ciob mic de sticlă aflat în lumina soarelui vezi tot discul solar – dar nu oglindindu-se în el în mărimea lui naturală, ci doar atât cât micimea ciobului poate să cuprindă oglindirea discului –, tot astfel în micimea firii noastre lucesc însușirile negrăite ale Dumnezeirii. Astfel că mintea care observă la sine însăși aceste însușiri nu greșește socotind că natura sa este divină, căci exclude din această cercetare mijloacele ei materiale și nu pune alături firea nevăzută și unitară a Dumnezeirii cu firea neînsemnată și pieritoare a minții omenești, ci socoate că sufletul poate fi cunoscut în ființa lui, căci este copia unei ființe spirituale, diferită însă de original prin însușirea firii sale; căci [dacă ar fi identic după fire] n-ar mai fi chip asemănător, ci chiar modelul.

Așa cum nu ne îndoim, bizuindu-ne pe negrăita înțelepciune dumnzeiască ce se arată în toate, că firea şi puterea lui Dumnezeu e prezentă în tot ce există, pentru ca totul aibă viață. [Și dacă cineva întreabă despre firea lumii, fiinţa Dumnezeirii se deosebește cu totul de ceea ce e creat, dar totuși recunoaștem că Dumnezeu, deşi diferit de creaţie, este prezent în ea.] Tot astfel credem că esența sufletului, deși este altceva în sine – orice ar putea să fie – nu-l împiedică să existe, de vreme ce elementele văzute ale lumii nu se potrivesc defel cu natura sufletului.

După cum am arătat deja, nici măcar în făpturi care constau dintr-un amestec de elemente nu există o potrivire între sufletul nediferențiat și simplu și materia grosolană a trupului; în același timp, este neîndoios că lucrarea sufletului este prezentă în elemente, dar într-un chip ce depășește puterea de înțelegere a omului. Astfel, chiar dacă elementele unite în trup se destramă [după moarte], legătura lor dătătoare de viață nu piere, ci, întocmai cum, atunci când amestecul elementelor exista încă, părţile separate ale trupului erau deopotrivă însuflețite întrucât sufletul pătrundea în egală măsură în ele – și pentru aceasta nimeni n-ar putea spune că sufletul e tare sau ţeapăn fiindcă e legat de elementele pământești, sau că ar fi rece, sau umed sau de o însuşire contrară acestora, deși el e prezent în toate [părţile trupului] şi le insuflă putere de viaţă – tot astfel este îndreptăţit să se creadă că, după ce amestecul se descompune şi fiecare element se întoarce la cele ce-i sunt înrudite, natura simplă şi necompusă a sufletului continuă să existe în fiecare dintre părţi chiar şi după descompunerea lor.

Mai mult, [e probabil ca] sufletul, care odinioară a crescut în chip tainic laolaltă cu amestecul elementelor, să rămână pentru totdeauna lipit de cele cu care a fost legat şi să nu se mai desprindă, cu niciun chip de lucrarea ce i-a fost hărăzită, căci nu înseamnă că, atunci când un corp compus se destramă, odată cu el se descompune și ceea ce nicicând n-a fost compus.

La acestea, eu am zis:

– Negreșit că elementele se unesc și se separă și nimeni nu va contesta că aceasta înseamnă existența și descompunerea trupului. Dar, întrucât vedem o mare deosebire între părțile alcătuitoare după locul ocupat în spațiu și însușirile lor, atunci când elementele se strâng împrejurul naturii principale această fire spirituală, liberă și lipsită de formă, pe care o numim suflet, crește împreună cu ceea ce s-a unit [trupul]; când însă elementele se separă, ducându-se fiecare acolo unde îl mână firea sa, ce se va întâmpla cu sufletul [atunci] când se sparge vasul în care sălășluia?

După cum un corăbier nu poate – atunci când corabia sa este sfărâmată de naufragiu – să se țină la suprafață agățându-se de toate părțile împrăștiate ale corabiei, ci negreșit se va prinde de cea mai apropiată și mai bună și va lăsa pradă valurilor pe celelalte, tot astfel și sufletul, întrucât nu se poate împărți, atunci când are loc separerea elementelor, fiindcă nu se poate despărți de trup, desigur că se va uni doar cu unul dintre elemente și se va despărți de celelalte. Iar concluzia ce o tragem este aceasta: este cu neputință ca sufletul să nu fie nemuritor, fiindcă trăiește într-un singur element, dar și să nu fie muritor, fiindcă trăiește în mai multe elemente.

– Dar, a zis ea, ceea ce este spiritual și liber nici nu se contractă, nici nu se întinde, căci numai la corpuri există contracție și întindere, ci, potrivit firii sale nemateriale și lipsite de formă, [sufletul] participă atât la amestecul elementelor în trup, cât și la despărțirea lor, nefiind nici strâns prin unirea elementelor în amestec, nici părăsit prin întoarcerea lor [după descompunere] la cele cu care se înrudesc, în ciuda marii deosebiri dintre însușirile fiecăruia: căci un corp uşor şi care caută să se înalţe se deosebeşte mult de unul greu ca pământul, iar unul cald se deosebește de unul rece şi unul umed de opusul său.

Cu toate acestea, pentru firea spirituală nu este greu să fie prezentă în fiecare element de care s-a legat prin amestec, fără să se împartă din pricina deosebirii lor. Căci, deşi cineva poate socoti că elementele sunt distanţate unele de altele în privinţa locului pe care îl ocupă şi al însuşirilor lor, natura nemărginită a sufletului lesne se uneşte şi cu cele aflate la depărtare în spaţiu. De aceea gândirii îi este îngăduit deopotrivă să privească cerul şi să se întindă în cercetările sale până la marginile lumii, şi totuşi partea contemplativă a sufletului nostru nu se împarte în două când se întinde la asemenea depărtări.

Așadar nimic nu stă sufletului în drum în legătura lui cu elementele trupului — nici când se uneşte cu ele, nici când se separă de ele în clipa descompunerii. Căci aşa cum la amestecarea aurului şi a argintului cu alte metale se vede măiestria celui care le topeşte – căci dacă se topeşte amestecul, metalele se vor despărţi unele de altele, dar măiestria topitorului nu se desparte odată cu materia (căci cum să se împartă ceea ce nu se împarte?) – tot astfel natura spirituală a sufletului se vădește atât în reunirea elementelor de care nu se desparte nici atunci când amestecul lor se destramă, ci rămâne în ele şi se întinde şi la elementele cele mai îndepărtate—, dar nu se rupe în bucăţi şi nici nu se împarte în părţi şi fărâme, căci natura spirituală şi nemărginită nu are nimic de suferit de pe urma separării elementelor. Astfel, sufletul rămâne în elementele cu care s-a unit odată, căci nicio constrângere nu-l desparte de amestecul cu ele. Și atunci ce-i oare aşa de trist când schimbăm cele văzute cu cele nevăzute? Şi pentru ce mintea ta este atât de pornită împotriva morţii?

Sursa:

Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Suflet și Înviere – despre învățătura creștină, Editura Herald, 2020, paginile 32- 36