Maestra TARA

În pragul epocii care vine, se poate observa o revoltă crescândă față de predominanța unei concepții despre realitate care se referă exclusiv la o lume rațional cognoscibilă și stăpânită prin tehnică. Iar ceea ce depășește această noțiune este clasat ca ținând de domeniul imaginarului sau al credințelor. Acest punct de vedere neglijează totalitatea și adevărul omului, căci acesta, prin nucleul său, prin Ființa sa esențială, participă la o realitate care transcede orizontul eului condiționat de spațiu-timp și de ceea ce este rațional.

Acum, se pune o întrebare: cine ne poate ajuta să devenim ceea ce am trăit, fără cea mai mică îndoială, ca esențial, să păstrăm experiența într-o conștiință lărgită și să-i purtăm mărturie în lume? Răspunsul este: “Maestrul”. Totuși, acest maestru nu capătă realitate decât în fața celui care este gata să fie discipol, adică să urmeze “calea” indicată și pe care, potrivit legii eterne, marea transformare se îndeplinește. În trinitatea “maestru, discipol, cale”, Viața creează spațiul în care își manifestă sensul ei supranatural.

Maestrul este altceva decât un educator, un îndrumător de conștiință sau un terapeut. El este instrumentul care, cu o forță capabilă să înfrunte lumea, îl readuce în mod conștient pe om la unitatea sa originară cu Ființa divină. Cel care a recunoscut în maestru puterea care, din interior, îl apelează și îl transformă, îl regăsește în toate situațiile capitale ale vieții: în întâlnirea cu moartea, în confruntarea cu răul, în modul de a-și trata corpul și în căutarea propriului centru.

Postfață

Cuvântul “maestru” desemnează, când este vorba despre un personaj istoric existent, omul în care Viața este pe deplin prezentă. El s-a impus prin experiență și prin cunoaștere, este prezent ca energie activă și într-o formă întrupată. În maestru, Viața a devenit conștientă de ea însăși ca adevăr trăit, dezlegată pentru o libertate creatoare, capabilă să continue orientarea forței creatoare, liberă pentru o transformare pe care nimic nu o mai oprește. Maestrul întrupat este cea mai înaltă formă a ființei umane și el transcede umanul obișnuit.

Este omul ajuns la acea maturitate care impune manifestarea supranaturalului, a cărui amprentă o poartă. El a străbătut multe trepte în care dezvoltarea deplină a Vieții era încă împiedicată și are, prin aceasta, ca om în același timp, un rang suprauman. Gândirea și acțiunea lui nu mai sunt subordonate ordinii și exigențelor sociale, morale sau teologice din lume, căci el trăiește în libertatea supranaturalului. Maestrul poate respecta sistemele din lume, dar nu le este supus. De aceea el ajunge adesea să șocheze și să deranjeze. Adevărul Vieții lasă “devenitul“ în lume doar în măsura în care el nu tulbură și nu împiedică astfel devenirea nondevenitului.

Într-o conștiință extinsă, maestrul are cutia de rezonanță deschisă pentru ca sunetele originare ale Ființei să răsune în toată puritatea lor. El a dobândit, de asemenea, acea permeabilitate, care lasă acel sunet originar să răsune și să se transmită în jur.

În conștiința maestrului, unitatea Vieții este reprezentată în alt mod decât unitatea încă neseparată și nedespărțită din conștiința pre-mentală. Unitatea activă și viguroasă din maestru este total diferită și de fuziunea arhaică și nediferențiată cu mama iubitoare, cea care îl absoarbe foarte adesea pe om și îl readuce într-o securitate călduță, adversară a devenirii, diferențierii și autonomiei lui. Maestrul întrupează mai degrabă unitatea regăsită. Este unitatea care a depășit moartea, fărâmițarea unității originare. Înainte de a fi conștient de prezența Ființei, el a cunoscut smulgerea din rădăcinile primare și ruperea din unitatea cu Ea. Lumina maestrului vine din noaptea pe care a traversat-o; cunoașterea lui înflorește pe arierplanul cunoașterii pierdute; puterea lui vine din întâlnirea cu slăbiciunea și moartea. Iubirea lui s-a născut din suferința solitudinii îndurate.

Nu numai ca întrupare a ceea ce discipolul căuta și acum vede realizat în el poate el să-l atingă pe acesta. Puntea care unește sufletul discipolului cu al său este adesea amintirea dureroasă de odinioară, acum surmontată, pe care i-a lăsat-o îndepărtarea de Ființă. Aceasta îl apropie într-un fel fratern de discipol și de suferința lui. Iubirea maestrului este de un ordin special.

În maestru Viața devine conștientă de sine în modul uman. Maestrul știe că, de fapt, nu el ia cunoștință de Viață, ci aceasta devine, în el, conștientă de sine însăși. În maestru, Viața se realizează într-o strălucire aparte, devine vizibilă prin lumina unei cunoașteri speciale și eficientă prin forța și binecuvântarea unei înfăptuiri neobișnuite.

Maestrul este un om devenit permeabil față de Ființa lui esențială. Datorită contactului cu ea, el recunoaște această Ființă în toate lucrurile pe care le întâlnește și, datorită permeabilității lui, el activează în jurul lui transparența pentru transcendență. Oriunde se află maestrul Viața devine evidentă.

Maestrul este un om care personifică adevărul de dincolo de contrarii al Vieții, tensionate între timp și eternitate. El întrupează această tensiune care ne este dată pentru a o rezolva, și nu pentru a ne dezintegra în ea. El comunică acestei tensiuni perspectiva creatoare a unei transformări a lumii conforme cu Ființa.

Maestrul întrupează Viața, cunoaște adevărul și îndrumă spre calea pe care ea devine formă.

Ființa se manifestă în cazul maestrului în trinitatea ei: el reprezintă plenitudinea Ființei care devine perceptibilă în puterea sa primară și în forță. Din el acționează ordinea Ființei, care este vizibilă prin nivelul lui superior. Din el activează o structură conformă Ființei, fără ca el să “facă“ ceva. Maestrul întrupează unitatea Ființei, în mod vizibil, prin legătura lui esențială cu tot ceea ce trăiește, prin profunzimea umanității lui și printr-o iubire care nu are absolut nici o legătură cu “sentimentul“. Acestea sunt caracteristicile nivelului la care se situează el. Astfel, maestrul posedă cele trei calități primordiale ale Ființei: putere, rang și nivel[1].

În jurul maestrului strălucește lumina Vieții, conștient prezentă în el ca lumina unei intuiții superioare și forța unei acțiuni transformatoare.

Maestrul este mediatorul chemat să unească lumea profană cu Ființa supranaturală. El dezleagă legăturile care îl împiedică pe om să realizeze Sinele, elucidează polii contrari, apoi aruncă între ei puntea care reunește într-o conștiință creatoare și eliberatoare eul existențial și Ființa esențială.

Maestrul nu este maestru decât prin raport cu o lume dornică să se transforme și care este capabilă de aceasta. Înțeleptul nu are nevoie de discipoli, dar, fără aceștia, maestrul există tot atât de puțin cât o notă muzicală pe care nimeni nu o aude[2].

Maestrul nu este ceea ce este decât prin legătura cu o instanță superioară, din al cărei ordin acționează el și înaintea căreia este el însuși răspunzător. Ca mediator între cer și pământ, el acționează întotdeauna în numele acestei instanțe și niciodată nu este el însuși sursa propriei acțiuni. Maestrul se raportează la o realitate superioară, la o instanță supranaturală, la Dumnezeu sau la maestrul său. Din existența și acțiunea maestrului face parte și gestul de supunere față de Absolut și de respect față de cei care l-au precedat. Prezența a ceea ce este mai presus de el determină și se răsfrânge în “ceremonialul” lui.

Un maestru fără umilitate nu este un maestru. Sau este un maestru marcat cu un semn invers, adică un demon, produs și prezență a unei transcendențe uzurpate de către eu.

Maestrul nu este un învățător; el nu ne învață să citim, ci ne învață să trăim (Meister Eckhart). El este reprezentantul și intermediarul, protectorul și stimulatorul Vieții care se generează pe sine printr-o mișcare și o schimbare neîncetate. Nu putem deci să-l reprezentăm corect în nicio situație și în nicio stare. A-l asculta pe maestru înseamnă, pentru discipol, a se expune unei constante frământări. Aceasta nu este posibil, pe termen lung, decât în măsura în care el începe să audă acolo liniștea din adânc și aceasta o simte și maestrul, dincolo de toate bruscările lui.

Liniștea Vieții este mai presus de calm și agitație, de tăcere și de zgomot. Ea este expresia acelei liniști care se naște în noi atunci când agitațiile propriei noastre inimi și cele din afară încep să fie simțite ca pânză de fond și agentul creator al marii Liniști.

Apariția maestrului este asemenea răcnetului unui leu care anunță o luptă pe viață și pe moarte. De această luptă nu este scutit niciun om chemat de un plan superior. Este lupta pe care niciunul dintre cei chemați nu o poate evita. Este o luptă care promite ceea ce este mai înalt și prevestește ceea ce este mai dificil: adevăratul “mori și devii”, nu o dată pentru totdeauna, ci ca formulă perpetuă a Căii.

Maestrul nu corespunde unui ideal de “om onest“, așa cum ni-l reprezentăm în general. Nu corespunde nici imaginii a ceea ce ar trebui să fie omul în sensul valorilor tradiționale de frumos, adevărat, bine. Ceea ce emană din el apare abominabil în ochii “burghezului cumsecade“. Și acesta din urmă, la rândul lui, este ținta neistovită a săgeților ascuțite ale maestrului. Maestrul nu este un element de stabilitate, ci o figură revoluționară. Cu el nu ești niciodată sigur de ceea ce se va întâmpla. El este imprevizibil și contradictoriu ca Viața, căci el este viață și moarte, este Yin și Yang, într-o perpetuă rotație. El acționează ca forță creatoare și eliberatoare totodată. Maestrul este viața cu moartea pe care ea o conține, periculoasă, incomprehensibilă și dură. Omul aspiră la liniște, la siguranță, la armonie. Maestrul răstoarnă ceea ce tocmai s-a instalat, distruge ceea ce părea asigurat, dezleagă ceea ce s-a legat. El trage covorul de sub picioarele discipolului, căci trebuie să mergem, și nu “să ne instalăm“. Ceea ce este important este să înaintăm, și nu să ajungem; să schimbăm și nu să desăvârșim. Viața este doar o tranziție. Maestrul menține viața vie, ca o perpetuă tranziție.

Maestrul răstoarnă ceea ce este bine stabilit. Dar, abia distruse structurile existente, iar discipolul ajuns să fie prăbușit în mijlocul unei dezordini totale, în aparență, acesta simte cum ceva nou începe să se prefigureze și o nouă ordine vine în loc, din care se dezvoltă forme noi. Discipolul recunoaște în duritatea maestrului iubirea lui și sensul nopții în care l-a aruncat acesta: căci o nouă lumină nebănuită se ridică.

Modul de acțiune al maestrului este o acțiune izvorâtă dintr-o nonacțiune. Maestrul nu “face“, de fapt, nimic. El este mediul unei Vieți care acționează răsfrângându-se prin el și transformându-i pe oameni.

Maestrul știe ce înseamnă “să fii discipol“. El posedă privirea care recunoaște, inima care iubește în discipol Ființa lui esențială, mâna ușoară și fermă, totodată, care îndrumă. Maestrul cunoaște Calea și blocajele pe care le are omul. El știe care sunt condițiile care favorizează sau împiedică permeabilitatea. Maestrul cunoaște etapele Ființei esențiale care constituie Calea și știe să le determine în cazul discipolului. El discerne legea devenirii, ordinea treptelor în care ea progresează. Maestrul vede lumina care iluminează calea, dar și mirajele care îl rătăcesc pe discipol. El cunoaște necesitatea și modurile de a “muri“ care precedă trezirea la o nouă viață.

[1] A se vedea Dürckheim Străpungerea spre ființă. Etapele maturității umane, Editura Herald, 2016.

[2] A se vedea Lama Anagarika Govinda, Calea norilor albi, Editura Herald.

Partea a doua – MAESTRUL, DISCIPOLUL, CALEA – I IDEEA ȘI REALITATEA MAESTRULUI – 3. Maestrul în persoană, paginile 57 – 64

Sursa:

Karlfried Dürckheim, Chemarea MAESTRULUI spiritual – Sensul îndrumării spirituale pe calea către Sine, Editura Herald